Sunt zile in care incetinesc, parca muzica se opreste si se face o liniste cumplita...si ma uit in jur. Nu pot sa nu ma intreb. Ce fac? Care e rostul meu? Incotro alerg? Am vre-un rost pe acest pamant sau sunt aici doar pentru scurt timp si in si mai scurt timp dupa ce voi muri voi fi uitata? Pot sa dau ceva inapoi acestei lumi?
Sunt niste intrebari infricosatoare, iar cand ajung in punctul asta ceva incepe sa doara si toate lucrurile care credeam ca le am si care ma faceau fericita parca nu mai au nici o valoare, dispar undeva in zare si ma trezesc intr-un loc pustiu si intunecat. Vad lumina in departare dar nu reusesc sa ajung nicicum la ea si asta ma frustreaza, insa sunt si zile cand nu o vad deloc si atunci ma cuprinde disperarea, ca si azi de altfel.
Stiu ca sunt zile bune si zile proaste, cred ca le avem cu totii, dar simt de ceva timp ca ziua mea proasta nu se mai termina...
Stiu ca toti visam sa ajungem cineva, sa facem ceva deosebit si diferit, sa schimbam lumea dar mai stiu ca foarte putini ajung sa reuseasca. De ce? Pentru ca e foarte greu. E foarte greu sa te indepartezi de conceptia asta a societatii: un om implinit e un om casatorit, cu copii, cu o casa frumoasa, cu o masina scumpa si un job bine platit...
Refuz sa cred ca asta e tot. Si atunci ce e de facut?
Nu imi vine in minte decat un citat de-al lui Ralph Waldo Emerson:
"Do not go where the path may lead, go instead where there is no path and leave a trail."
