Nu cred ca sunt cine ar trebui sa fiu, undeva pe parcurs m-am pierdut... m-am schimbat.
Am plecat la drum cu o idee, cu un plan... ce pare ca s-a pierdut in zare si de atunci incerc sa umplu golul. Asta m-a facut foarte dependenta de oameni, de activitati, de sentimente, pentru ca in singuratate gaura de la inceput a devenit abis, ce ma inghite tot mai mult, zi de zi. Mi-e frica de mine.
Nu vreau sa fiu cine sunt... dar nu mai sunt eu de atat de mult timp, nici nu stiu daca am fost vreodata eu.
Am uitat, am uitat cine sunt. Imi spunea cineva recent ca incearca sa isi dea seama care dintre personalitatile mele este cea adevarata. Adevarul este ca nici eu nu stiu.
Si oricat m-as chinui sa ma regasesc am impresia ca doar pun straturi, nu le dau jos, nimic nu pare sa mi se potriveasca.
Sunt invidioasa pe oamenii care stiu ce vor, care se cunosc, care nu se intreaba la fiecare pas daca au luat decizia corecta.
Eu nu pot sa fiu asa... ma chinuie GANDURILE. Ele sunt cel mai mare dusman al meu, ele nu ma lasa sa dorm noaptea.
Uneori cred ca de fapt nu am avut un plan, au fost mai multe si pur si simplu tind constant la alte obiective. Ceea ce inseamna ca sunt blestemata pentru totdeauna la nemultumire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu